14 decembrie 2022 | Jurnal de tată. Cum am devenit profesor

În jurnalul său, Andrei Bătrînu ne trece prin lupta Danielei cu boala. Puteți citi aici despre diagnostic, operație, tratament, lipsurile sistemului de sănătate, perioadele de internări și externări, puterea Danielei, ajutorul primit de la cei din jur și viața familiei în prezent.

Daniela s-a născut în februarie 2020, când Covidul intrase deja în Europa. Începea să fie din ce în ce mai prezent la știri, dar nu ajunsese încă la noi. Prin urmare, restricțiile ce urmau să vină nu ne-au afectat în momentul nașterii și în acele prime zile. Prima oară când am văzut-o pe Daniela, asistenta mi-a zis că am adus haine prea mici. Se născuse un pic mai înaltă decât media și *body*-ul cumpărat de noi îi era mic. Tot din acele zile îmi aduc aminte cât de fragilă părea și cât de micuțe îi erau degetele, precum paiele de chibrit.

La câteva săptămâni după ce au venit acasă au început și restricțiile. Pe atunci lucram în mediul privat și, asemeni multor români, am fost trimis în șomaj tehnic. Însă în acele luni, Daniela a adus liniștea în furtuna ce se stârnise. Tin minte că scriam declarații că facem mișcare și ieșeam toți trei la plimbare. Străzile erau pustii, dar polițiștii nu ne-au oprit niciodată să ne verifice. Daniela ne proteja încă de atunci. Și mă gândeam ce noroc aveam să fiu, ca tată, tot timpul alături de copilul meu în primele luni de viață.

Am folosit timpul oferit de șomajul tehnic și am învățat pentru examenul de titularizare. Deși terminasem facultatea cu mai bine de zece ani în urmă, nu știam dacă îmi doream să fiu profesor. Însă de fiecare dată, la fiecare loc de muncă, ajungeam la aceeași senzație: că muncesc în gol și că nu mă identific cu valorile companiei pentru care lucrez. Cum, necum, la examenul de titularizare am obținut o notă care mi-a permis să prind o normă întreagă. Undeva în mediul rural, la peste 30 km de Bacău, dar devenisem profesor. Îmi amintesc că la sfârșitul ședinței de repartizare, când ieșeam din sală, inspectoarea m-a strigat: “*domnule profesor*” și nu m-am întors. Nu mi-am dat seama că pe mine mă strigă.

Acum sunt în al treilea an ca profesor. Aș putea vorbi despre aspectele negative, căci sunt multe, cunoscute și subliniate periodic în societatea românească. Dar e mult mai plăcut să vorbesc despre ce e frumos în a fi profesor. În primul rând, despre experiențe. Prima oară când am ajuns la școala la care fusesem repartizat am văzut o imagine idilică. În curtea școlii era un rând de meri ce se ducea către școală și era liniște, o liniște deplină pe care doar unele sate o mai păstrează. În al doilea rând, despre copii. Prima oră la care am intrat a fost cu o clasă de a V-a, cu doar 5 elevi. Mici, zgribuliți și, în mod cert, mai speriați decât mine. Dar eu tot aveam niște emoții incredibile. Cum să le vorbesc, cum o să mă descurc eu o oră întreagă cu ei? Fiind profesor suplinitor, în acești trei ani am tot schimbat școlile. Am văzut atât copii care promit să fie sclipitori, cât și copii care sunt nevoiți să ducă problemele sistemului sau ale familiei din care provin. Însă două lucruri îmi dau speranță. Copiii de gimnaziu sunt curați, inocenți - se joacă, se prostesc și marea lor majoritate nu au pierdut puritatea copilăriei. Apoi, deși mulți văd lucrurile altfel, eu văd copiii de azi ca fiind mai buni decât generația mea. Sunt un pic mai civilizați, există mai puțină violență față de ce țin eu minte că vedeam in școala copilăriei mele. Copiii de clasa a V-a de azi vorbesc despre protecția mediului. Unii din ei înțeleg de ce e rasismul greșit, de ce nu e bine să discriminăm. Copiii par că se adaptează foarte repede lumii în care trăim și, din fericire, eu îi văd ca purtători de speranță.

Sunt un profesor bun? E asta menirea mea, vocația? Habar nu am. Dar știu că cineva mă ajută tot timpul. De la bun început Daniela, prin simpla ei existență, m-a ajutat să fiu calm și răbdător. Iar dacă nu poți să ai răbdare, îți va fi foarte greu să fii profesor. Vei vedea fiecare oră ca pe un război, ca pe un conflict între tine și copii. Uneori mă gândesc că îi acuzăm pe copii că sunt obraznici și neascultători pentru că noi nu mai avem energia necesară să ținem pasul cu ei.

Iar anul acesta Daniela m-a ajutat să câștig ceva în plus. La început, neavând experiență, intram în clasă cu imaginea școlii de acum 20 de ani și consideram că liniștea e un indicator al calității tale ca profesor. Dar copiii s-au schimbat, ei funcționează altfel. Lumea din jurul lor e agitată, așa că și ei sunt agitați. Iar anul acesta, deși aparent e mult mai greu, eu de fapt simt că e mai ușor. Dacă Daniela poate să treacă prin tot ceea ce trece, atunci în mod cert pot și eu să renunț la ideile mele și să încerc să mă apropii de copii ca să fac ora așa cum le place lor și nu așa cum îi place sistemului.

Voi fi profesor pentru tot restul carierei? Nu știu. E posibil să rămân fără energie sau răbdare. Atunci voi renunța. Dar gândul că Daniela va spune că tata e profesor, atunci când crește, îmi provoacă bucurie. Daniela m-a ajutat să devin profesor. Existența ei m-a motivat să încerc să fac schimbări în viața mea, să caut un alt drum. Iar acum, în mijlocul furtunii prin care trece, tot ea mă ajută să devin un profesor mai bun. De când a venit pe lume, doar a oferit. Toți cei care au intrat în contact cu ea au avut de câștigat. Unii mai mult, alții mai puțin. Eu am primit o nouă lume, un nou univers. O lume cu ea inclusă și e singura posibilă pentru mine.

De cele mai multe ori, povestim despre copiii bolnavi și mamele care îi însoțesc, dar acum aflăm perspectiva tatălui, a celui care așteaptă, care face drumuri acasă-spital. Ne dorim să-i ajutăm pe tații în aceeași situație să se simtă mai puțin singuri. Și tu ne poți susține să construim Spitalul de Copii unde vrem să implicăm familia în tratamentul copilului. Donează pentru #NoiFacemUnSpital.

Vom continua publicarea paginilor de jurnal cu sprijinul Sandrei Popescu, voluntara noastră. Mulțumim.