16 noiembrie 2022 | Jurnal de tată. Internările și externările.

Andrei Bătrînu ne spune povestea fetiței lui, Daniela: de la diagnosticul de cancer, operație, decizia de a rămâne în țară pentru tratament si problemele cu care s-au confruntat în fața sistemului de sănătate disfuncțional. În pagina de jurnal de mai jos, ne povestește cum sunt externările pentru Daniela și familia lor.

Daniela a făcut primul ecograf luni, pe 25 aprilie. În acea seară, medicul chirurg ne-a lăsat acasă și ne-am întors a doua zi pentru internare. Am plecat la spital cu un bagaj micuț, nu puteam bănui ce va urma. La București am ajuns joi, 28 aprilie. Ele prin transfer cu ambulanța, iar eu în urma lor. Deși încercasem să conduc în spatele ambulanței ca să ajung odată cu ele, privind în urmă realizez că de fapt nu conta prezența mea atunci, pentru că nu aș fi putut nici să intru cu ele, nici să schimb traseul medical.

În primele trei săptămâni, Daniela a fost internată pe secția de chirurgie. La o săptămână după transfer, miercuri, medicii au intervenit chirurgical pentru a elimina lichid, pentru a evalua și pentru a lua probe pentru biopsie. Vineri, la două zile după operație, lichidul revenise. Atunci m-am speriat prima oară cu adevărat. Până în acel punct conștientizasem că este o formă de cancer, înțelesesem asta din discuțiile avute cu medicii. Dar în acel moment mi-a fost frică nu doar că va pierde lupta la un moment dat, ci că va pierde lupta și că nu o voi mai vedea. În săptămâna următoare medicii au intervenit chirurgical pentru a doua oară, doar pentru a elimina lichid. Apoi, a venit diagnosticul și a urcat pe oncologie, la etajul 5.

În perioada primei internări am avut apeluri video de ore, întrerupte uneori de faptul că telefonul se supraîncălzea și se închidea. Îi citeam povești, îi vorbeam. Am citit Amintirile lui Creangă, Luceafărul, Scrisoarea a III-a și multe basme de nenumărate ori. Ceva îmi spunea că mă asculta, că înțelege. Oricum nu aș fi știut ce altceva să fac ca să o ajut.

După două luni de internare, pe 27 iunie, medicii au anunțat-o pe soție că Daniela poate fi externată pentru trei zile. Când le-am luat de la spital, Daniela era o umbră, o fărâmă. Ea fusese întotdeauna fragilă (în exterior), iar boala și tratamentele o slăbiseră și mai mult. Nu mai avea forță să meargă, făcea doar câțiva pași cu sprijin. În acele momente mi-a fost iar frică să o țin în brațe, așa cum mai pățisem în primele zile după ce se născuse.

A urmat o nouă cură și o externare ceva mai lungă, de aproximativ o săptămână. Deși fericiți să fim împreună, eram extrem de speriați de orice. Dezinfectam totul cât mai des, ieșeam doar seara, evitam contactele. Ceea ce trebuia să facem de fapt. Țin minte că într-o seară nu am lăsat-o să pună mâna pe iarbă în Cișmigiu și a plâns destul de mult din cauza asta. Acum îmi pare rău, dar atunci ne-a fost frică. Sau, îmi amintesc că se uita pe geam, auzea copiii și zicea și ea pii, pii. Dar nu o duceam, ne era frică.

În august, a urmat o altă internare lungă, de o lună. Atunci a făcut o cură, operație, recuperare și o nouă cură de chimio. Deși au existat două momente în care starea ei ar fi permis să fie externată, medicii au decis să rămână internată pentru a reduce la minimum riscurile oricărei infecții. Medical și rațional i-am înțeles, dar e greu, e foarte, foarte greu ca tată.

Din mai până în septembrie Daniela a avut doar 11 zile de externare. Eu am stat în toată această perioadă în București, adesea aproape de spital (ca să nu zic tot timpul). Profesor fiind, debutul bolii a coincis cu vacanța de vară și am putut fi alături de ele. Dar orice meserie aș fi avut, nu aș fi putut să plec de lângă Marie Curie în acea perioadă. Acolo era Daniela, acolo era acasă atunci. Și sarcinile simple, precum a duce un pachet sau a găsi ce aveau nevoie într-un anumit moment deveneau extrem de importante. Sistemul e corect privit din exterior, dar nu ia în calcul că boala copilului afectează și familia.

În cazul Danielei nu au mai existat infecții după curele post-operație, așa că în septembrie am mers înapoi acasă, în Bacău. Când a intrat prima oară în apartament a stat cam un minut mirată. Apoi, a început să facă ce face orice copil: dezordine. De atunci, a mai avut încă două externări. Zilele când e acasă sunt absolut normale. Mergem la cumpărături, mergem la locul de joacă, ieșim la plimbare. Suntem atenți, dar nu trăim cu frică. Doar cu grijă. În noiembrie e programată și ultima cură din această etapă a tratamentului. Avem idee ce poate urma apoi, dar primul pas vor fi noi investigații ale medicilor. Apoi vom afla și noi care este drumul Danielei în continuare.

De cele mai multe ori, povestim despre copiii bolnavi și mamele care îi însoțesc, dar acum aflăm perspectiva tatălui, a celui care așteaptă, care face drumuri acasă-spital. Ne dorim să-i ajutăm pe tații în aceeași situație să se simtă mai puțin singuri. Și tu ne poți susține să construim Spitalul de Copii unde vrem să implicăm familia în tratamentul copilului. Donează pentru #NoiFacemUnSpital.

Vom continua publicarea paginilor de jurnal cu sprijinul Sandrei Popescu, voluntara noastră. Mulțumim.