26 octombrie 2022 | Jurnal de tată. Operația

În jurnalul său, Andrei Bătrînu ne poveștește despre lupta cu cancerul a fetiței lui, Daniela, de la momentul diagnosticului până în prezent, când urmează tratamentele de chimioterapie la Spitalul Marie Curie.

În cazul Danielei, în momentul descoperirii bolii, nu a existat nici cea mai mică șansă pentru a se interveni chirurgical. După primele trei cure de chimioterapie însă, lucrurile au început să se schimbe. Cancerul răspunsese la tratament și era în regresie. Iar pe 13 iulie, medicii au decis să facă un RMN să vadă dacă a devenit sau nu operabil. După RMN a urmat o externare de o săptămână, iar la întoarcere urma să aflăm dacă poate fi operată.

Rabdomiosarcomul are trei linii mari de luptă medicală. Chimioterapie, operație și radioterapie. Operația este esențială pentru că ea urmărește să elimine cât mai mult sau tot (în cancer tot e un cuvânt relativ; chiar și atunci când chirurgul elimină tot, tratamentele continuă pentru că există riscul ca unele celule să rămână în organism). Operația poate să aibă loc înainte de a începe chimioterapia, în timpul ei sau la final. Sunt foarte mulți factori la mijloc, dar cert este că e necesară.

Pe 21 iulie, Daniela s-a internat pentru o nouă cură de chimioterapie, însă decizia operației a suferit o amânare până pe 1 august, când trebuia să mai facă un CT. După acesta s-a stabilit data operației pe 12 august. În zilele dinainte am căutat tot ce am putut despre medicul chirurg care urma să opereze. Am găsit interviuri online pe care le-am ascultat de mai multe ori. Încercam să îi ascult tonul vocii, reascultam unele replici să văd dacă există geniu acolo. Mi-am format ideea că este cel mai bun din țară. Nici nu contează dacă e adevărat sau nu, trebuie să crezi că ai copilul pe cele mai bune mâini. Chiar și așa, întrebarea „oare cel mai bun chirurg din țară e suficient de bun?” nu imi dădea pace. Pe de altă parte, Daniela începea să ne arate deja cât de puternică e: rezistase și se agățase cu încăpățânare de viață.

În ziua operației împlinea 2 ani și 6 luni. Semiziua ei de naștere. Sau, mai bine zis, a doua ei zi de naștere. Mai întâi, copiilor le dau un siropel care să îi ajute să adoarmă și doar până în acel punct am putut să o văd. Își trăsese icoana Maicii Domnului sub pernă și așa a dormit (sau cum îi place Danielei să zică: Doamna). A plecat în sala de operație în jurul orei 12, iar soția a coborat jos la capelă. Ne anunțaseră deja că va fi o operație lungă și că vor opera inclusiv în zona arterei iliace, așadar în primele două, trei ore nu am fost foarte neliniștit. În același timp, nici nu voiam să dureze puțin. Aveam foarte multe temeri, dar unui singur gând nu i-am dat voie să se cuibărească în mintea mea: acela că o vom pierde. Am început să ne agităm undeva după patru ore, dar ne-am liniștit aflând de la alți părinți cât a durat operația în cazul copiilor lor: 5 ore, 6 ore, chiar și 7 ore.

Aproape de ora 17 s-a încheiat operația, iar Daniela era bine. Atunci, după douăzeci de minute, am primit de la soție cea mai puternică poză pe care am văzut-o în viața mea: Daniela se ridicase în fund și a cerut apă. Următoarele zile au fost însă grele. Dormea mult, reținea lichid. La un moment dat, i-au dat și morfină. Dar în tot acest timp Daniela nu plângea sau, mai bine zis, nu se plângea. Nu au fost complicații în urma operației, nu au fost infecții. Și, la o săptămână după, Daniela arăta și se comporta de parcă s-ar fi operat în urmă cu 3 luni. Se dădea jos din pat, mânca. Dădea dovada de o forță cum nu am mai văzut.

În operație au fost cel puțin trei chirurgi (principal, secundar și rezident). Înainte de operație am avut 50 de întrebări, iar după, 100. Unele au rămas fără răspuns. Nici nu îmi pot imagina ce vede un chirurg în timpul intervenției, cât de rapid trebuie să ia deciziile. Iar în cazul unui chirurg pediatru, totul este sub presiunea faptului că are în față un copil nevinovat. În cazul Danielei, nu au scos nimic ce ar fi lăsat urmări permanente, dar în același timp au mai rămas urme pe vezică. Să scoată mai mult “cancer” ar fi însemnat să scoată și vezica, iar în acel punct viața Danielei s-ar fi schimbat definitiv. Îmi place să cred că decizia de a nu scoate vezica s-a bazat pe faptul că Daniela are o șansă reală de a învinge boala.

După operație, Daniela a mai făcut încă trei cure de chimioterapie și mai are două în față. Apoi, va urma o nouă reevaluare și noi decizii ale medicilor. Până atunci însă, traversăm o perioadă liniștită. Rabdomiosarcomul ne-a luat tot în doar trei săptămâni atunci, la inceput. Dar oricât e el de agresiv și rapid, nu a reușit să îi ia Danielei bucuria de a trăi. Poate că viața noastră pare grea acum, din exterior. Dar nu e. Pentru că avem în față ziua când Daniela va învinge boala complet. Încă e departe, dar o vedem.

De cele mai multe ori, povestim despre copiii bolnavi și mamele care îi însoțesc, dar acum aflăm perspectiva tatălui, a celui care așteaptă, care face drumuri acasă-spital. Ne dorim să-i ajutăm pe tații în aceeași situație să se simtă mai puțin singuri. Și tu ne poți susține să construim Spitalul de Copii unde vrem să implicăm familia în tratamentul copilului. Donează pentru #NoiFacemUnSpital.

Vom continua publicarea paginilor de jurnal cu sprijinul Sandrei Popescu, voluntara noastră. Mulțumim.