Jurnal de pacient: O nouă internare

Alexandra (pseudonim) este pacient oncologic și a ținut pentru un timp Jurnalul de Pacient pe blog. A întrerupt pentru un timp, din cauză că viața ca bolnav de cancer în pandemie a fost mult prea complicată, dar revine acum cu o nouă filă din jurnalul ei, în care povestește despre o nouă internare în spital și condițiile acesteia.

Zi de duminică. Fac febră deja de șapte zile, cu mici întreruperi. Mă dor oasele și capul, ca întotdeauna când îmi crește temperatura, și abia pot sta în sus. Aș vrea să mai amân, să mă mai lupt cu corpul meu, dar după prânz, sora mea mă ia mai mult forțat și urcăm într-un taxi spre spital.

De când cu pandemia, dincolo de porțile spitalului intră doar pacienții. Știu asta de când am mai fost la control, deoarece aici sunt oncologii care mă monitorizează. Ajungem la poarta de triaj, care e închisă și legată cu lanțuri. Merg sprijinită până la poarta ambulanțelor, unde paznicul îmi spune sec. „Doar pacienta intră.” Pacienta, adică eu, e amețită de suferință, abia merge, iar până la camera de gardă ar fi de urcat vreo 50 de metri. Când cer un scaun cu rotile și un brancardier care să mă ajute, paznicul îi permite surorii mele să mă însoțească „până în fața ușii”. Bun și atât, măcar să ajung până acolo.

Parcurgem 50 de metri cu două pauze de odihnă. În fața clădirii, mai multe persoane la rând și două cadre medicale ieșite la aer. Spre norocul meu, dincolo de măști, căciuli și alte cele paveze, doctorița vede cum arăt și întreabă imediat: „E pacient oncologic? Are prioritate. Să intre și să se așeze pe scaun.” Sora mea mă conduce pe hol și mă ajută să mă așez. Îi spun că o iubesc, îmi spune să fiu tare, apoi iese să-i descrie doctoriței ce s-a întâmplat.

Credit foto: Isaac Quesada. Sursă: Unsplash

Fiind ora prânzului, pacienții sunt destul de puțini, așa că am parte de atenția personalului medical de îndată. Mi se iau analize și mi se pune o perfuzie. În scurt timp, vine și un medic de la Oncologie să mă vadă și îmi spune că probabil mă va interna. Susținută de adrenalina momentului, mă ofer să plec acasă dacă nu am nimic, parcă deja mă simt mai bine. Însă se dovedește a fi doar o părere. Analizele arată că am o infecție în organism și trebuie să aflăm de unde vine.

După vreo 6 ore la Urgențe, sunt transferată pe secție. Ultimele analize mi se recoltează la ora 1.30, după care încerc să adorm puțin; la 5 începe din nou forfota și din nou alte analize.

În salon, paturi libere nu există, așa că stau pe un pat improvizat, prelungit cu scaune, a patra persoană dintr-un salon prevăzut pentru trei pacienți. În curând va fi adusă și a cincea, pe un fotoliu. Noptiere sunt doar trei, așa că mi se permite să-mi pun câteva lucruri pe o masă.

E greu. Secția este supraaglomerată, iar asistentele ajung cu greu la toți bolnavii de care trebuie să se ocupe. Asta înseamnă că, dacă ți se blochează o perfuzie, poți aștepta și o oră până să vină cineva să ți-o repornească. Din salon nu prea avem voie să ieșim, iar soneriile de lângă paturi nu se folosesc decât în cazuri extreme. În rest, așteptăm.

Mi se recoltează zeci de analize. Sute de mililitri de sânge. Unde eram eu amețită la sosire, acum abia mai reușesc să merg până la toaletă. În prima noapte, mă grăbesc să ajung și aproape cad pe gresia din baie. Ar fi prins bine și un buton de alarmă jos, cum am văzut odată la un spital privat, dar aici suntem la stat. Alarma, aici, e strigătul de durere. Dacă poți striga.

Credit foto: Marcelo Leal. Sursă: Unsplash

A doua zi, stau conectată la perfuzii de la ora 5.30 și până la ora 13. Număr picăturile cum curg încet. Mi-e foame și aș vrea să mă pot ridica, o stare de nervi îmi cuprinde tot spatele de la poziția incomodă. Medicii încă nu știu ce este în neregulă cu mine, dar aseară cred că am avut iar febră și analizele tot n-au venit. Pentru moment, sunt liniștită că sunt aici, dar nu știu cât voi mai rezista.

Partea complicată într-un salon cu multe persoane e una despre care se discută mai puțin. Dincolo de lipsa de intimitate, de confidențialitate chiar, zgomotul și forfota fac odihna foarte dificilă. Iar fără odihnă e greu să-ți revii. Chiar dacă tu ai de făcut doar două perfuzii și vine să te vadă un singur medic, de dimineață și până după-amiază, cineva din salon tot va avea de făcut fie tratamente, fie consultații, fie alte operațiuni care necesită prezența personalului medical. Permanent se vorbește, permanent sunt vaiete și oftaturi de durere. Când încerci să ațipești, mai vine cineva. Pe de o parte, e bine că vine.

Cât despre vizite de la aparținători, posibilitățile sunt limitate. Vorbim la telefon, atât cât ne permite situația, dar în ultimele zile parcă nici nu mai pot vorbi. Dacă am nevoie de ceva, sora mea îmi aduce pachete la poartă, de unde le ridică o infirmieră. Se stă mult și acolo. Singurii care intră mai repede (și care reușesc, de fapt, să pătrundă în curtea spitalului), sunt cei care discută „mai îndeaproape” cu paznicul.

Publicăm acest Jurnal de pacient pentru că credem că vocea pacientului trebuie ascultată mai mult în sistemul medical românesc. Pentru că pacientul are nevoie să fie auzit, iar lucrurile pe care le spune el ne arată ce lipsește sau ce este insuficient în țara noastră. Rămâneți alături de proiectele Dăruiește Viață și, împreună, vom reuși să aducem oamenii înapoi în centrul sistemului.