Laurențiu: „Dacă îmi spui că există o șansă să mă salvezi și să trăiesc, accept”

La 30 de ani, Laurențiu a fost diagnosticat cu cancer testicular. Dintre toate țelurile posibile, îi mai rămăsese doar unul: să trăiască. A urmat un tratament dur, timp de opt luni, coordonat de echipa doamnei Prof. Cornelia Nițipir la Spitalul Universitar Elias. Și-a atins țelul. Iar apoi și-a schimbat viața.

„Vreau să sfătuiesc pe toată lumea să se ducă la controale”

Laurențiu a primit vestea în urmă cu cinci ani și jumătate. Când și-a făcut baie, a observat ceva atașat de testiculul stâng. S-a dus la urologie pentru o consultație. Doctorul a considerat că trebuie să fie operat. A extras tumora și, cu acordul lui, și testiculul.

În urma analizelor, tumora s-a dovedit a fi malignă. Domnul Dr. Cristian Călin de la Spitalul Panduri i-a recomandat să meargă la Spitalul Elias și să urmeze o serie de ședințe de chimioterapie pentru a se asigura că, deși el a cauterizat acea zonă și a eliminat ce a găsit acolo, celulele nu s-au răspândit. Așa a ajuns Laurențiu la doamna Prof. Cornelia Nițipir, care l-a inclus în programul de chimioterapie.

Prima lecție învățată? „Vreau să sfătuiesc pe toată lumea să se ducă la controale și să-și revizuiască sănătatea înainte să ajungă să simtă vreun fel de disconfort.”

„Pe mine m-a interesat să fiu tratat și să scap.”

În momentul în care un pacient este diagnosticat cu cancer, vestea vine ca un șoc, pe care fiecare îl simte diferit. Laurențiu s-a gândit că e ceva ce nu-i dă prea multe șanse: „Din păcate, cancerul rămâne tot cancer și omenirea încă n-a găsit cheia pentru a putea opri boala și a oferi o însănătoșire sigură, ca la alte boli. Șansele sunt considerabil reduse.”

Spitalul Elias avea un număr mic de locuri disponibile, dar medicii au încercat să le ofere o șansă tuturor celor care s-au dus acolo. „La urma urmei, cancerul este o boală care evoluează și, cu cât evoluează mai mult, cu atât șansele sunt mai scăzute. Eu nu am stat să mă uit cum o să fiu tratat. Pe mine m-a interesat să fiu tratat și să scap. Și dacă aș fi făcut ședințele de chimioterapie în picioare, nu m-ar fi deranjat”, ne-a povestit Laurențiu.

„Am făcut ce a ținut de mine. Am încercat să gândesc pozitiv.”

Tratamentului lui a fost unul foarte dur și agresiv. Echipa medicală i-a implantat o cameră în piept prin care i-au fost administrate anumite substanțe, iar pe venă altele. El a fost conectat aproape tot timpul la două fire: o săptămână de injectare a citostaticelor, apoi hidratare, injectare și hidratare din nou, deci două săptămâni în total.

Opt luni de zile, cât a durat tot tratamentul, a mâncat numai supă - nici măcar cu paiul, pentru că nu îl putea folosi din cauza rănilor din gură, efecte secundare ale chimioterapiei. Doar deschidea un pic gura și mânca supa goală, strecurată. Laurențiu începuse să arate rău, slăbise mult din cauza rănilor. Nu putea să mănânce, să deschidă gura, să vorbească.

„Cel mai greu lucru este să fii internat și să vorbești cu omul din patul de lângă tine și mâine să-l ia în sac. Rănile vin și pleacă. Lucrurile astea rămân.”

În această situație, toată lumea se întreabă: „De ce eu? De ce mi s-a întâmplat tocmai mie?” Dar Laurențiu a fost întotdeauna un om pozitiv și puternic: „Nu-mi aduc aminte detalii, pentru că a fost o experiență grea și am încercat să ies din acea realitate. Cu cât stai mai mult în gândurile astea, cu atât evoluția ta se duce în jos. Am făcut ce a ținut de mine. Am încercat să gândesc pozitiv.”  

„Eu n-am băgat niciodată bani în buzunarul nimănui și am fost tratat fair-play.”

Laurențiu crede că, în momentul în care ești bolnav, nu ești cu nimic mai important cineva care este sănătos. Ești doar o persoană care este expusă din punct de vedere medical și contează să apreciezi atenția echipei care te îngrijește. „Am fost mulțumit de toată echipa: de la doamna care face curățenie și care mi-a rămas o bună prietenă, cu care constant țin legătura și discut, până la infirmiere și asistenți, doctori, rezidenți. Îngrijirea din partea echipei medicale era una corectă față de toată lumea.”

A vrut să-i protejeze pe cei dragi și a încercat să-și țină familia departe. N-a vrut să aibă prea multe vizite din partea lor. Cu toate că știau și discutau, nu voia să vină să-l vadă în situația în care era, așa că echipa medicală a devenit familia lui. „Au fost oameni care renunțau la statutul de doctor sau de infirmieră și îți vorbeau ca un tată, o soră, o mamă, un frate. Pe mine, asta m-a motivat. Dacă ar fi să le dau o notă, ar fi 10+ din toate punctele de vedere.”

Medicii s-au dat peste cap și au încercat să ajute cât mai mulți pacienți. A fost o situație în care, din lipsa spațiului, Laurențiu a făcut două cure într-un cabinet al unei doamne doctor, care și-a cedat cabinetul pentru ca el să-și poată face tratamentul.

„Pe mine poți să mă pui pe un pat de pietre, dacă îmi spui că există o șansă să mă salvezi și să trăiesc, accept.”

Pus față în față cu o boală gravă, Laurențiu a devenit mai conștient de șansa pe care o avea, chiar și cea mai mică. Sigur că ar trebui să existe mai mult spațiu, mai mult confort, condiții mai bune în spitale. Poate că lupta ar fi devenit măcar un pic mai ușoară. Dar, dincolo de toate, pentru el conta să trăiască.

„În momentul în care afli că te-ai îmbolnăvit, țelul tău trebuie să fie cel de a trăi.”

Laurențiu crede că, de când ne naștem și creștem, avem țeluri. Ne naștem, ne cunoaștem părinții, avem scopul inconștient de a face parte din familie. După care mergem la școală și avem țelul de a termina școala. După școală, urmează scopul de a deveni cineva în viață, de a urma o carieră profesională, de a forma o familie, de a răzbi din punct de vedere profesional și emoțional.

Însă, Laurențiu, continuă, sincer și direct: „Deci ai un țel pentru care te zbați și ajungi să te îmbolnăvești. În momentul în care afli că te-ai îmbolnăvit, țelul tău trebuie să fie cel de a trăi.” Dacă pierdem acel țel și nu continuăm așa cum am ajuns până în momentul acela al vieții să ne urmărim țelurile, nu avem nicio șansă în fața unei boli nemiloase. „Țelul meu era să trăiesc și am făcut ce am considerat eu de cuviință ca să-mi păstrez, în primul rând, psihicul sănătos și mai apoi fizicul, pe cât s-a putut.”

Mai precis, ce a făcut? Înainte de toate, a urmat indicațiile medicilor: ce să mănânce, ce nu, ce eforturi să facă, ce eforturi să nu facă. Și, cu toate că medicii i-au recomandat psihoterapia, asta nu a făcut. El a reușit, cu multă determinare, să-și țină mintea departe de gândurile rele.

Totuși, dacă ar fi să vorbească acum cu un om bolnav, i-ar spune fix așa: „Trebuie să te zbați exact cum ai făcut până acum pentru a-ți atinge fiecare țel. Dar nu toată lumea este puternică și nu toată lumea ar trebui să urmeze exemplul meu. Să fii puternic, dar să te consulți și cu un profesionist, care poate să te îndrume.”

„Când ești diagnosticat cu o boală gravă și șansele sunt destul de mici, stai și te gândești cât de fair-play ai fost cu tine.”

Până la momentul respectiv, Laurențiu a fost preocupat de bunăstarea oamenilor din jurul lui: să încerce să facă pe toată lumea fericită, să creeze condiții optime pentru familie, pentru prieteni, la job. „Am vrut să mulțumesc pe toată lumea”, ne-a spus el.

„Am fost stresat mulți ani. Acesta a fost, poate, unul dintre factorii care m-au dus acolo. După ce am terminat tratamentul, am devenit egoist. Un egoism sănătos. Dacă am putut să te ajut cu ceva, ca prieten, te-am ajutat, dar nu ți-am băgat ajutorul pe gât. Am așteptat să vii la mine să mi-l ceri. Am încercat să nu dau mai mult decât am.”

Laurențiu s-a gândit la ce a obținut până atunci, cât timp a investit în el însuși și cât timp a investit în ceilalți, cât a dăruit și cât a primit din exterior. Le-a pus în balanță și i-a dat cu minus. Când a ieșit din spital, a încercat să schimbe tot, iar asta l-a ajutat. Și-a propus obiective mici la început, țeluri ușor de obținut, cu victoriile de rigoare.

„Am ajuns să schimb un job care îmi oferea stabilitate economică cu unul care îmi oferea stabilitate emoțională.”

Lui Laurențiu i-au plăcut întotdeauna animalele și și-a dorit să facă din asta un mod de a trăi, dar niciodată nu avusese curajul de a renunța la un job de la 9 la 17, pe care îl făcea zi de zi și care îi aducea un salariu fix lunar. Îi dădea confort din punct de vedere economic, dar suma aceea fixă de bani aducea cu sine un stres mare pentru el.

Ulterior, a ales să înlăture stresul și să caute liniștea. De doi ani, Laurențiu este dresor. A transformat un hobby într-un job full-time și a descoperit că există cerere. În timpul pandemiei, stăpânii câinilor nu au mai plecat de acasă. În momentul în care s-a terminat pandemia, a apărut anxietatea de separare la câini și asta a produs multe probleme.

„Scopul meu este să stabilesc o relație corectă între om și câine. Omul, în primul rând, să înțeleagă că, câinele este un câine, nu un copil, iar câinele să înțeleagă că omul nu este prietenul lui, ci este stăpânul lui.”

Pe partea emoțională, Laurențiu a căutat același lucru. A încercat să găsească o persoană care să-l înțeleagă, să îi ofere liniște și confort. „Am reușit și din acest punct de vedere.”

„Educația oamenilor e cea mai importantă.”

Când Dăruiește Viață a anunțat finalizarea proiectului de renovare și extindere a Secției de Oncologie de la Spitalul Universitar Elias, Laurențiu nici nu a vrut să intre în spital. După ce a trecut prin ce a trecut, i-a fost greu să vadă spațiul, chiar și modernizat.

„Mă bucur mult că există proiecte ca al vostru. Îmi doresc să fie cât se poate de mulți oameni implicați. Dar consider că educația oamenilor este cea mai importantă. Pentru o experiență mai bună a pacientului, aparatura este importantă, iar apoi instruirea corectă a echipei medicale pentru folosirea aparaturii.”

Împreună continuăm să schimbăm sistemul medical din România. Proiect cu proiect. Infrastructură medicală. Echipamente performante. Training pentru personalul medical. Sprijin pentru pacienți și familiile lor.

Poate că nu putem salva o țară întreagă, dar dacă putem să dăm o șansă în plus unui pacient care se luptă să trăiască, sperăm să o putem face în continuare alături de voi. Pentru că nu există un țel mai bun decât viața.

Implică-te. Donează online.