Nouă ani și două operații mai târziu, Sabina își îndeplinește visul din copilărie

Suntem într-o sală de cinema

Pe ecran vedem o serbare de Crăciun. Copiii, costumați în spiriduși, iepurași și oameni de zăpadă, își spun cuminți poeziile. Dintr-o margine, o fetiță brunetă, îmbrăcată în alb, aleargă spre mijlocul scenei și împrăștie zăpada dintr-un coșuleț, spre mirarea educatoarei, care o privește panicată, cu ochii măriți. Nu-i venise încă rândul, dar Sabina nu mai avea răbdare, voia scena doar pentru ea.

Într-o sală de cinema încap aproximativ 400 de copii, cam câți se îmbolnăvesc anual de cancer în România, conform unei statistici a Planului Național de Combatere și Control al Cancerului. Mulți dintre ei nu apucă să-și vadă visele devenite realitate, sau nici măcar să-și dea seama ce își doresc să facă în viață.

Sabina a știut de mică. Avea 11 ani și era internată în vechea secție de oncologie pediatrică de la Marie Curie. Venise cu părinții, de la Galați, pentru că acolo nu exista și nici acum nu există secție de oncologie pediatrică. A apărut la televizor, într-o știre prin care făceam apel către companii, să redirecționeze din impozit pentru a susține proiectul nostru: o Clinică de Oncologie Pediatrică de 3 etaje, pe care ne propuneam să o construim în curtea spitalului Marie Curie, la București.

Materialul începe cu Sabina cântând O, ce veste minunată de pe patul de spital unde a petrecut 11 luni, alături de mama ei, după ce a fost diagnosticată cu osteosarcom la piciorul stâng: cancer osos. Sabina nu mai avea răbdare cu boala, voia să se facă bine mai repede, ca să poată merge la audiții. Visul ei era să ajungă cântăreață la Operă.

Între timp, Clinica de 3 etaje a devenit un Spital

Un Spital cu 9 niveluri, unde bolile grave ale copiilor se tratează multidisciplinar în secțiile de oncologie, chirurgie, neurochirurgie și ATI. Timpul petrecut în Spital trece mai plăcut, și poate mai ușor, de când organizăm activități pentru copii în spațiile de joacă, în sala de cinema, în grădina interioară, la radio sau la observatorul astronomic.

Dar și Sabina s-a schimbat. Are 20 de ani, a învins cancerul, este studentă la Facultatea de Sociologie din București și nu-și mai dorește scena. Totuși, se pregătește să cânte la Sala Palatului, în fața a peste 2000 de spectatori, într-un concert de colinde organizat în beneficiul nostru. A venit în noul Spital ca să punem la punct ultimele detalii dinainte de concert. Are emoții, pentru că nu a mai cântat de 3 ani, dar mai ales pentru că urmează să se întâlnească cu doctorii și asistentele care au îngrijit-o cu 9 ani în urmă.

O conduc prin noul Spital și nu-i vine să creadă. Își amintește de vechea secție de oncologie în care a fost internată: „Era ceva trist, un spațiu foarte mic, înghesuit, și mirosea urât. Când intram în secția de oncologie, îmi amintesc și acum, era un miros groaznic de citostatic. Mirosea ca otrava de șobolani. Pe mine m-a traumatizat mirosul ăla.”

O conduc în secția de oncologie care s-a relocat în noul Spital, îi arăt locurile de joacă, sala de cinema, camera cu perne, unde organizăm activități pentru copiii bolnavi. Doctorii și asistentele care erau în vechiul spital când a fost ea internată o recunosc. O îmbrățișează și stau de vorbă, iar în ochii lor se citește bucuria de a o revedea, sănătoasă. Noul Spital este un spațiu care încurajează bucuria și joaca, chiar și atunci când vine între două cure de chimio. Mai ales atunci.

Ne oprim în studioul radio ca să povestim

Începem cu muzica, motivul pentru care ne-am întâlnit. Sabina își amintește cum a început să cânte: „Bunicul meu din partea mamei a fost cântăreț  și director al Teatrului Muzical din Galați, apoi profesor de canto la Centrul Cultural din Galați. A avut propria lui emisiune, la o televiziune locală. Îmi plăcea să mă duc acolo când filma. Era pe jumătate grec, cânta muzică românească, muzică grecească, a cântat până la 70 de ani. De la el am moștenit talentul.

Când am mai crescut, după ultima serbare de la grădiniță, mama i-a spus: fata asta are voce. Dar el n-a crezut-o. Poate pentru că și ea, mama, zicea că avea voce când era mică, dar nu avea. Bunicul m-a auzit cântând și a confirmat: fata asta trebuie să se apuce de canto! Așa am început să cânt.”

Copilăria decurgea normal, până când durerea i-a reorchestrat viața

„Totul a început cu niște dureri mici la tibia stângă, simțeam așa, ca o febră musculară. Și am zis că o să treacă, poate m-am lovit, sau am făcut prea mult efort. Am mers cu ai mei într-o vacanță, ne plimbam și m-am împiedicat. Am căzut și m-am julit la piciorul stâng, cel care a fost cu problema. După asta durerile au devenit mai mari.

Am zis că nu mai pot și că trebuie să mergem la spital când bunicii mei au avut nunta de argint. Mă durea foarte tare piciorul, șchiopătam, efectiv nu mai puteam să merg. Înainte de nuntă am mai avut semne: mă luase o durere foarte mare de cap, nu puteam să stau în picioare. În seara aia, pisica a venit și a dormit lângă piciorul meu. Ea știa parcă unde am eu problema.”

Într-un oraș de provincie oamenii se cunosc, sunt mai atenți unii la alții, iar asta poate fi câteodată un avantaj. Așa a ajuns Sabina să fie remarcată pentru felul în care mergea. „Dna. Dr. Niță, de la Spitalul de copii din Galați, de la ortopedie, era vecina noastră de bloc. Mă observase și ea pe stradă cum mergeam. Și-a dat seama că ceva nu e în ordine cu mine și le-a zis părinților. Mi-a făcut radiografie la picior. Eu nu știam ce este cancerul, știam că există boala asta, știam doar că oamenii care au cancer nu mai au păr.” Dr. Niță i-a luat pe părinții Sabinei de-o parte și le-a spus că suspiciunile ei se adeveriseră. Mai trimisese copii la București. Cancerul era în stadiul II.

Experiența Sabinei în spital a fost traumatizantă, dar nu a răpus-o. Povestește cu o maturitate pe care numai suferința omului trecut prin boală o poate avea, dar curiozitatea unui copil cu înclinații artistice i-a păstrat optimismul viu. 

A făcut 9 cure cu citostatice înainte de operație. Nu avea nicio șansă de vindecare în țară, pentru că specializarea pe astfel de cazuri lipsea în România, așa că părinții au decis să meargă la operație în străinătate, în Italia, la un medic specialist în osteocarcinom. 

„Am trecut prin două operații acolo, a fost groaznic, la 11 ani să-mi văd piciorul așa” povestește Sabina. „Am stat în Italia o lună, m-am întors cu avionul, am avut nevoie de un culoar doar pentru mine, ca să pot ține piciorul întins. Era foarte riscant pentru că putea să se umfle, de la presiune. Am trecut prin niște provocări mari, dar cel mai tare au tras ai mei. Eu știam că o să mă fac bine, adică simțeam. Dacă mi-a zis medicul că o să mă fac bine și că a mai avut cazuri ca al meu, înseamnă că o să fiu bine”, a continuat, cu mâna pe piciorul care a purtat-o printr-atâtea. 

Spitalul pe care l-am construit la Marie Curie asigură tratament multidisciplinar al copiilor cu boli grave, în cele mai bune condiții. Am visat să avem și noi în România un Spital ca afară, pentru ca părinții să aleagă să își trateze copiii cât mai aproape de casă, de familie. Am visat și am promis că îl facem, iar oamenii ni s-au alăturat, pentru că visul nostru i-a inspirat, le-a dat speranță că se poate și la noi. 

Am construit un Spital, alături de peste 350.000 de oameni care au donat și peste 8.000 de companii care au sponsorizat inițiativa #NoiFacemUnSpital. Pentru că Sabina și alți copii ca ea merită să fie tratați în țară, în cele mai bune condiții.

Cancerul lasă cicatrici 

Unele se văd, altele nu. Pe unele poți să le acoperi cu haine, cu tatuaje sau cu povești, altele rămân la vedere și înveți să trăiești cu ele. Cele care nu se văd, dor chiar și după ce boala a fost învinsă. 

Sabina a rămas cu două cicatrici vizibile: una mică, sub clavicula dreaptă, acolo unde se montează dispozitivul prin care pătrunde citostaticul în corp. „Mie îmi era frică de spitale când eram mică, de ace și de injecții. După operații, biopsii, catetere, frica s-a dizolvat. De ce ți-e frică, nu scapi.” 

A doua cicatrice e lungă, aproape cât femurul, iar Sabina își mai amintește acum doar durerile sufletului: „eram complexată, nu voiam să merg la piscină, nu voiam să mă vadă nimeni în pantaloni scurți, pentru că toți mă întrebau ce am pățit, dacă am avut accident. Îmi pusesem un tatuaj semipermanent de la china shop, ca să nu se vadă, dar am zis… îmi bag picioarele, nu mi-a mai păsat. M-am mutat apoi la București, și nu m-a mai întrebat nimeni nimic.”

Deși când era mică, Sabina își dorea să fie cântăreață pe marile scene ale lumii, astăzi își dorește anonimatul. „De când sunt la facultate la București, mă simt mult mai fericită, mai împlinită. E bine într-un oraș mai mare, în care nu te știe toată lumea. Pot să mă duc doar în papuci sau în pijamale până la magazin, că nu mă recunoaște nimeni”, povestește râzând.

Poate că fascinația scenei a ajutat-o să învingă boala. Poate că dorința ei din copilărie a fost atât de mare, încât i-a dat curajul și optimismul să lupte cu boala. Nu a fost deloc ușor, și mai mult decât cicatricile care i-au rămas pe piele, își amintește de cele care nu au lăsat semne, deși au durut mai mult.

„Prima experiență pe care mi-o amintesc de atunci, de la 11 ani, a fost că eram în salon cu o fată care avea spina bifida, autism și sindrom down. Avea coloana strâmbă, ca un drum șerpuit, cu un dispozitiv montat în spate. Nu putea vorbi, țipa. Noaptea nu puteam să dorm, pentru că făcea crize. Îmi era frică, voiam acasă, la Galați. Când am văzut-o, am conștientizat că nu e ok că sunt în acel salon. Ei îmi spuneau că mă operez și gata, plec acasă. Dar eu mi-am dat seama că nu plec acasă. 

Mă simțeam foarte singură, aș fi avut nevoie să vorbesc cu cineva constant. La oncologie oamenii erau triști, era o stare de cinism și depresie. Eram și închisă între patru pereți gri, totul era întunecat. Mie îmi plăcea să fiu printre copiii sănătoși, aveau altă energie, alt suflu. Vorbeam la telefon cu câțiva colegi.”

Părinții Sabinei au decis să facă operațiile în Italia, pentru că în România, fata lor nu avea șanse mari de supraviețuire. Lupta a continuat când Sabina s-a întors în țară, la școală, în orașul de provincie, unde lumea o cunoștea.

„Nu am putut să merg normal după operație, am stat în scaun cu rotile și am făcut peste un an de recuperare până să pot pune piciorul în pământ. Am avut certificat de handicap gradul II. Mergeam așa prin Galați, și când mă jucam, toți copiii mă întrebau ce am pățit, dacă am cancer. M-am simțit atât de prost, am început să plâng. 

A fost groaznic. Era frustrant, eram într-o minoritate, într-o categorie socială sensibilă, cea a persoanelor cu handicap, și nici România nu era prea evoluată din acest punct de vedere, iar oamenii parcă erau mai răi, mai nesimțiți. Când am revenit la școală colegii mei erau ok, m-au reintegrat în clasă, pentru că mă cunoșteau, dar cei de la alte clase erau speriați. 

Mergeam cu cârje la școală. Era ciudat. Odată ne-au dus la biserică, cu clasa, și m-au pus să merg cu cârjele. M-au grăbit și am căzut, și-au început vreo doi colegi mai mari să râdă.”

Pe 2 decembrie 2024, Sabina a urcat pe scena Sălii Palatului și a cântat în fața a peste 2000 de spectatori, purtând o rochie roșie, din catifea, și pantofi cu toc înalt. Nimic din femeia puternică de azi nu mai amintește de fetița de 11 ani. Spectatorii o întrerup după primul refren, cu aplauze. 

Înainte de concert, Sabina avea emoții mari. Nu mai cântase de 3 ani, dar nimeni nu a știut. Tot ce a contat a fost momentul prezent, emoția pe care a transmis-o prin cântec, prin vocea puternică. Sabina ar fi putut face carieră în industria muzicală, dar nu și-a mai dorit. A participat și la un concurs de talente, unde a impresionat juriul cu vocea ei.

La finalul discuției, am rugat-o să facă o promisiune către Sabina din viitor. „Promit să fac ce-mi place și să fiu independentă”, a spus imediat, părând că era o promisiune pe care și-o mai făcuse cândva. 

Promisiunile ne ajută să ne ținem de cuvânt. Chiar și un angajament față de noi ne aduce mai aproape de reușită, dar cu atât mai mult un angajament luat în fața unei țări întregi. #Noi am promis să facem un Spital și ne-am ținut de cuvânt. Cu ajutorul societății civile, am reușit. Avem nevoie mai departe de susținere, pentru a promite mai mult: că vom construi un Campus Medical Pediatric unde să dăm șanse în plus la viață tuturori copiilor, indiferent de afecțiune. Să le dăm șansa să viseze, să se răzgândească, apoi să viseze din nou.

Autor: Simona Sava

Credit foto: Banu Ștefan, Enrico Brodoloni, Cătălin Georgescu, Silvia Bobariu, arhiva personală Sabina Bălăoi