Nuanțele timpului petrecut în Spital

Uneori alegem să ignorăm ceea ce nu ne place. Bia, o adolescentă de 14 ani, care vine în noul Spital de la Marie Curie pentru tratamentul cu citostatice, consultații și analize, face exact opusul: vorbește despre piciorul ei ca și cum ar fi un personaj.

În luna februarie, Bia era la școală și, dintr-o joacă, a descoperit că durerea de picior pe care o tot ignorase are un nume concret: Osteosarcom Femur. Numele a fost confirmat în urma unei radiografii, după care a urmat biopsia, și așa, Piciorul Stâng a devenit personajul principal în jurul căruia s-a derulat viața Biancăi începând cu acel moment.

Mi-am cunoscut devreme personajele

„Am început să desenez pe la 10 ani, de la un joc pe calculator, care îmi plăcea mie foarte mult, un fel de escape room horror. Desenam personaje, îmi făceam propriile mele povești, inspirate din joc. Acum mă inspir mai mult din Mitologia Greacă și anime-uri” povestește Bia. Laura, mama Biancăi, care stă internată cu ea în Spital, își amintește că fata desena de mică și încă păstrează acasă topuri întregi de hârtie colorate de ea.

Poate că experiențele virtuale și atracția față de atmosfera ilustrată în joc au ajutat-o pe Bia să treacă mai ușor peste realitatea din vechea secție de oncologie de la Marie Curie, unde Piciorul ei s-a încăpățânat să o conducă. Acolo a stat în prima săptămână de boală, când a început curele cu citostatice.

„Mi-era frig, mi-era cald, mi-era frig, mi-era cald, transpiram în continuu. Nu știam cum e, ziceam: asta-i tortură! Eram obosită, mă trezeam, adormeam iar. Eram la prima cură de citostatice și fost horror. Nici nu pot să-mi imaginez că aș putea să mai stau acolo. Nu erau băi, aveam doar o baie pe un hol îngust, aerul era foarte închis, mă sufocam. Și mă gândeam, dacă citostaticele îmi scad imunitatea, cum aș putea să stau eu aici?”

Laura completează povestea cu detalii care nu ar trebui să fie pe lista piedicilor cu care lupți când ai fost diagnosticat cu o boală gravă: „Acolo pompele de citostatice nu aveau baterie care să funcționeze independent și nu puteai să scoți stația din priză ca să mergi la baie. Atunci fata a stat o săptămână, cât a durat tratamentul cu citostatice și perfuzii de hidratare, legată de pat, adică atât cât îi permitea firul de la perfuzie să se miște. Acolo se spăla, într-un lighean, acolo făcea tot, lângă pat.”

„De câte ori îmi amintesc de săptămâna aia, mă gândesc la toți părinții care au stat acolo de la început până la sfârșit. Pentru Bia a fost o șansă, un noroc, că am venit imediat aici, și a fost cu totul și cu totul altceva. Cei care au stat acolo, în vechiul spital, nu știu cum au rezistat”, adaugă Laura.

Bia a rezistat desenând

Caietele fetei sunt pline de personaje cărora le dă nume și abilități prin care fac lumea mai bună, cel puțin în poveștile pe care le inventează pentru ele. „Lumea e așa cum e, are binele și răul ei. Sunt oameni care vor să îi schimbe pe alții, sunt oameni care vor să schimbe lumea în bine. E cam greu, dar nu e neapărat imposibil, trebuie măcar să încercăm”, răspunde Bia când o întreb ce ar schimba în lume, dacă ar putea. Kai, unul dintre personajele pe care le-a imaginat, este oarbă, dar are 4 urechi, deci un auz foarte fin, care o ajută să se orienteze. 

Bia înțelege instinctiv Legea Compensației, cu o maturitate rară pentru vârsta ei. „N-am idee cum corpul își face treaba lui, mintea își face treaba ei, încerc să-mi ocup timpul, să treacă mai repede, atât.”

Relația a prins și ea culoare

Timpul trece altfel când desenezi, însă desenul e mai mult decât atât, e un tărâm comun în care Laura a urmat-o pe Bia, de când stau împreună în Spital, din dorința mamei de a fi cât mai aproape de fiica ei. Își dorea de mult să se apuce de pictură, dar nu a reușit, pentru că jobul și grija pentru familie nu i-au lăsat niciodată timp pentru ea. De când stă la Spital cu Bia, timpul a devenit mai generos cu amândouă. 

În timp ce Bia umple caiete întregi cu personaje, Laura pictează și ea. A făcut deja 16 tablouri. Urmărește cu atenție numerele care delimitează, pe pânză, granițele dintre culori. Le ia în ordine, rând pe rând, și pânza devine tablou, începe să transmită emoție, devine un produs artistic, o expresie a timpului petrecut alături de Bia. „Așteptarea este foarte grea. Mare lucru nu prea poți să faci. Decât să stau să mă frământ, să mă gândesc, mai bine stau și pictez”, mi-a mărturisit Laura, în timp ce îmi arăta pe telefon poze cu toate lucrările pe care le-a făcut de când vine cu fiica ei în noul Spital de la Marie Curie. Unul dintre tablouri îl văzusem deja în cabinetul dnei. dr. Vidlescu, medicul Biancăi.

Tot prin pictură, Laura reușește să se apropie și de alți oameni, nu doar de Bia: cu recunoștință față de doctor, cu empatie pentru o altă mămică din secția de oncologie, în glasul căreia Laura a simțit disperarea pe care o cunoștea și ea atât de bine, și pentru care a pictat o icoană. „Fiul ei trecea printr-a treia sau a patra operație, iar femeia era la capătul puterilor. Când a fost operată Bianca, timp de 8 ore, cât ea a fost în sala de operație, eu am pictat și m-am rugat. M-a ajutat foarte mult, și cred că rugăciunile mele au fost ascultate. Așa am ajuns să sper că o icoană pictată de mine ar ajuta-o și pe ea.”

Laura și Bianca au devenit mult mai apropiate de când petrec tot timpul împreună. 
„Au fost și momente mai grele, când simțeam că nu mai putem. Ea tot zicea că vrea acasă. Acum înțelege că trebuie să trecem prin asta și așteptăm, avem răbdare. Bianca îmi dă puterea, pentru că e un fel de lecție pentru mine, și dacă ea luptă, eu nu-mi permit să fac altfel. Și chiar luptă, o admir pentru asta. E foarte curajoasă și foarte puternică. Un copil care nu se plânge. Ne pierdem răbdarea pe rând. Când îi e greu ei, sunt aici, câteodată îmi e și mie greu și ea simte și mă încurajează. Ne susținem una pe alta. Până acum eram o mamă cu responsabilități, cu job, cu agitație, acum mai stăm, ne mai destăinuim, mai povestim, mai spunem ce avem pe suflet, ne mai facem planuri, facem meniuri pentru când o să ne întoarcem acasă.”

Laura a primit cadou tabloul de mai jos, o reproducere a unei fotografii cu ea, alături de cei doi copii: Bia și fratele ei, o imagine care așteaptă să-i vină rândul să-și primească toate culorile.  

Uneori, în relația lor intervine Piciorul

Bia își dorește să-l poată mișca normal, dar și aici, răbdarea îi este pusă la încercare. În luna iunie s-a operat, și acum continuă tratamentul cu citostatice. „Recuperarea e grea, dar o accept așa cum e și încerc să trec prin ea. E foarte dureros, fizic. Psihic, eu încerc să mă iau de piciorul ăsta, pentru că știu că poate mai mult. Creierul îmi spune că mă doare, și mă face să mă plâng. Mă plâng din orice când mă doare piciorul”, zice Bia în timp ce se întinde într-o poziție mai confortabilă pentru Picior.

Bia spune că se plânge, dar Laura o contrazice, și spune că e un copil care nu se plânge deloc. „Eu n-aș putea. Ea încearcă, cu toate puterile, să facă ce i se spune, ca să poată să depășească momentul și să meargă din nou. Își dorește foarte tare, câteodată nu mai are răbdare. Îmi zice: mama, vreau să merg, vreau să pun piciorul ăsta în pământ, simt nevoia să-l îndoi!”, mai zice Laura, privind-o cu mândrie pe Bia, care și-a pus deja căștile pe urechi și s-a retras în lumea personajelor ei.

E grea recuperarea, într-adevăr, confirmă și mama

Kinetoterapia doare, Bia face câțiva pași și obosește foarte tare, câteodată și mersul până la baie este o provocare, pentru că fata merge cu cadrul, iar mama cu stația de citostatice, în urma ei.

Cu toate astea, nu-i lipsește nimic în noul Spital. Cât timp o are pe mama alături, totul e ok. Îi lipsește doar pisica Pufa, care a fugit de-acasă când Bia a venit la București, la tratament. „Mă gândesc, dacă o fi plecat să mă caute?”

Un Spital prieten cu joaca

Bia este printre pacienții care au primit în salon vizita doamnei Daniela Pavel, voluntar din partea Asociației Artiștilor Plastici din București, care pictează alături de copiii internați. Aceste ateliere sunt parte dintr-un calendar mai larg de evenimente pe care le organizăm regulat, pentru toți copiii de la Marie Curie: proiecții de film în sala de cinema a noului Spital, aikido, teatru de păpuși, concerte, sesiuni de lectură și alte evenimente care au scopul de a-i ajuta pe copii să treacă mai ușor prin boală și să se bucure de copilărie, chiar dacă sunt la Spital. Noul Spital de la Marie Curie a fost gândit încă din faza de proiect ca un spațiu uman, cu multe locuri de joacă și relaxare, în care micii pacienți și părinții să petreacă timp împreună, și astfel să treacă mai ușor prin boală.

Următorul pas este să construim primul Campus Medical Pediatric, în care toți copiii de la Marie Curie să aibă parte de tratament în cele mai bune condiții, chiar aici, la noi în țară. Implică-te și susține proiectele Dăruiește viață printr-o donație. Contează enorm și ne ajută să ne ținem de promisiunea de a reforma sistemul medical din România.

Autor: Simona Sava
Credit foto: Banu Ștefan, Silvia Bobariu, arhiva personală Laura & Bianca

Acest material a fost publicat și pe republica.ro