Un Spital în care vrei să te întorci. Ca să pictezi și să bricolezi.

În august 2024, un grup de cinci doamne pasionate de artă s-a închegat în jurul unei misiuni care a venit de nicăieri, dar pe care au acceptat-o cu inima deschisă: invitația de a ține ateliere săptămânale de pictură sau creație liberă cu copiii internați în secția de oncologie a Spitalului construit de #Noi. 

N-au știut la ce să se aștepte, iar după șase luni de la prima noastră interacțiune, au recunoscut că da, le-a fost teamă: „Fetele mă întrebau: Ce facem acolo? Nu știu! Mergem, suntem o echipă, vedem!” — ne-a povestit Daniela, cea care le-a adus pe toate împreună. 

Daniela Pavel, Anca Leahu, Camelia Grad, Anca Dițu și Mariana Manolache vin de peste șapte luni, o dată pe săptămână, să lucreze cu micii pacienți sau cu mamele lor. Fără niciun plan, doar cu inima deschisă. „Dacă venim cu un plan, nu ne ajută. Primul lucru pe care l-am învățat e că nu vii cu un plan. Ne adaptăm noi la ei.” — explică Anca Leahu. Trei dintre ele pictează cu copiii în acuarelă, iar celelalte fac modelaj sau bricolaj. E important că ora petrecută împreună are un scop clar și asta îi ajută atât pe copii, cât și pe voluntare. Părinții fie participă la activitate, fie profită de o pauză binemeritată. Astfel, cu toții reușesc să meargă mai departe înc-o zi. 

Ce este incredibil este faptul că toți oamenii care întâlnesc micii pacienți oncologici sunt impresionați de profunzimea și maturitatea lor. „M-a impresionat să văd copii atât de mici ducând poveri atât de mari.” — a spus Mariana. „Copiii ăștia sunt aleși.” — a povestit Daniela, admirativ. „Sunt niște îngeri copiii ăștia. Noi avem de învățat de la ei.”

„Au capul limpede, sunt foarte clari în exprimare, sunt pozitivi. Dacă ei au puterea asta, ce să mai zic eu...” — a adăugat Camelia. Fiecare om care petrece un pic de timp cu ei spune mereu câte a învățat și înțeles după o singură întâlnire.Vorbind cu ele, am tot auzit, de la fiecare, cel puțin câte un nume care le-a schimbat viața. Pentru Daniela este Măriuca, fata cu zâmbet de aur. Pentru Anca Leahu este Bia, adolescenta cu un talent incredibil la desen. Pentru Anca Dițu sunt Mihnea sau Daria. Iar pentru Camelia este Matei.

„Întâlnirea cu Bia a fost terapia relației cu fiica mea, care are aproximativ aceeași vârstă.” — a povestit Anca Leahu. Probabil că din acest motiv și conexiunea dintre ele a fost într-adevăr una specială.„Ne vedeam cam o dată pe săptămână la început, apoi la două săptămâni, vreo oră. Și de fiecare dată când mergeam la spital, îmi doream să nu fie acolo... să fie acasă, la școală sau cu prietenii, oriunde altundeva. Am lucrat împreună natură statică și portret — la un moment dat, m-a desenat chiar pe mine, imaginându-și cum arăt în partea de jos a feței, deși purtam mască. Ne-am jucat și cu puțină acuarelă. M-am gândit că ar merita să fie văzută, așa că am vorbit cu Carmen [Pavel] și i-am propus să o includem și pe Bia la următoarea expoziție a Asociației Artiștilor Plastici. Și a reușit! În octombrie 2024, a prezentat două lucrări alături de noi la Biblioteca Națională a României. Mi-ar plăcea să continue pe drumul ăsta, dacă simte, cu încredere și pasiune, și să nu piardă niciodată emoția — motorul principal al artei. Ea e Bia, colega mea!”Anca Dițu este singura dintre ele care a mai făcut voluntariat și și-a descoperit latura creativă lucrând cu tineri din centrele de plasament. Încă un exemplu de imbold pe care copiii cu vieți mai puțin obișnuite reușesc mereu să ni-l insufle. Despre copiii din Spital, Anca ne-a povestit așa: „Daria – o fetiță frumoasă cu ochi albaștri, de 6 ani – la prima întâlnire era reticentă, apoi s-a deschis ușor și, după a doua întâlnire, m-a întrebat: «Vii și săptămâna viitoare, da?». La a treia întâlnire era mai moale, simțea greață, am găsit-o în salon (nu în camera de joacă, ca înainte), dar când am întrebat-o dacă vine să ne jucăm, a venit. A stat mai puțin pentru că nu era în formă, dar am bricolat împreună și a plecat mai repede în pat, cu perfuzia după ea și cu cele două lucrări făcute.”
„Mihnea – un băiețel de 4 ani care la prima întâlnire stătea apatic în pat și a bricolat un pic, ajutat de mine și de mama lui. La a doua întâlnire era mult mai vioi, stătea mult mai ferm și a fost mult mai atent și cooperant la activități. Iar mama lui, mult mai veselă, îmi spunea cu mândrie: «Vedeți, ăsta e Mihnea al meu, nu cel de săptămâna trecută!»”Daniela a rămas lipită de zâmbetul și de mânuțele Măriucăi, care voia să picteze peste tot: „Am stat numai să nu deseneze și tot salonul. Și ea îmi tot dădea mânuțele să i le pup și râdea!” Ea a mai povestit despre încurajarea pe care a primit-o de la fiica ei atunci când a venit propunerea din partea noastră de a ține aceste ateliere cu copiii din secția de oncologie: „Și fiica-mea mi-a zis: de 7 ani pictezi, mi se pare cel mai frumos premiu pe care l-ai putea primi, sa mergi sa pictezi cu copiii din Spital.” Și se pare că a avut dreptate, pentru că energia lor bună și caldă se simte la fiecare vizită.Atunci când cuvintele își pierd puterea, iar limbajul nu mai este principala metodă de comunicare, se întâmplă minuni pentru toți cei implicați. Cele cinci voluntare reușesc să îi ajute pe copii să se exprime dincolo de vorbe — fie printr-o floare pictată, fie printr-un brăduț decorat cu mânuțele lor. Lucruri aparent simple creează legături extraordinare, care dau tuturor puterea să meargă mai departe.

Arta este eliberare și terapie, iar ecoul transformării pe care aceasta o aduce nu se oprește la inimile celor implicați, ci reverberează din nou și din nou, până când, deodată, observi că totul s-a schimbat. Cine a zis vreodată că lumea nu se poate schimba de pe un pat de spital nu știa despre ce vorbește!

„M-a îmbrățișat și mi-a zis că mă iubește. Nu există feedback mai bun! ” — a mărturisit Camelia.Povestea asta este despre ele cinci, dar mai ales despre infinitele zâmbete pe care reușesc să le aducă pe fețele micilor pacienți. „Zâmbetul unui copil bolnav cred că este neprețuit.” — spune Anca Dițu. Și noi credem că, om cu om și zâmbet cu zâmbet, putem schimba lumea. Când niște copii fac asta dintr-un Spital, înseamnă că nimic nu-i imposibil, nu-i așa?Cea mai mare inițiativă civică din România, #NoiFacemUnSpital, nu a luat sfârșit cu aprinderea luminilor sau cu mutarea primilor copii în noua clădire a Spitalului pe care l-am construit împreună, cu ajutorul a peste 350.000 de donatori și peste 8.000 de companii. Misiunea noastră continuă. În primul rând prin faptul că lucrăm neobosit ca micii pacienți să aibă parte de o experiență cât mai plăcută pe perioada spitalizării, prin activități (re)creative și terapeutice. Apoi prin faptul că facilităm accesul personalului medical la traininguri care să-i ajute să devină tot mai buni în ceea ce fac.

Probabil că acesta este și motivul care le determină și pe voluntarele noastre să plece mereu cu gândul: “Să mai vin o dată! Să mai pot să vin o dată!” Pe această cale noi le mulțumim pentru fiecare după-amiază în care își iau din timpul lor și vin să petreacă o oră cu niște copii care încă nu pot ieși din Spital. Și sperăm că un pic din aceste ateliere o să-i ajute ca, atunci când se vor recupera, să salveze lumea cum și de unde vor vrea ei.

Vom avea mereu nevoie de ajutorul tău pentru a duce mai departe proiectele noastre, pentru a susține fellowshipuri și pentru a construi un Campus Medical Pediatric unde toți copiii din România să fie tratați cu zâmbetul pe buze, la cele mai înalte standarde. Pentru că și aici se poate!
 

Text: Irina Ivaneț

Credite foto: Silvia Bobariu, Ștefan Banu, arhiva personală a artistelor