Jurnal de tată. Lupta continuă

În Italia, alături de părinții ei, Daniela continuă lupta împotriva cancerului agresiv. În aceste pagini de jurnal, tatăl ei, Andrei Bătrînu, ne povestește traseul de la operație până la rezultatele de laborator și noile runde de chimioterapie.

Operația

Luni la 8 suntem așteptați la spital. Mă trezesc, mă pregătesc, o iau pe Daniela. În România soția a fost de fiecare dată cu ea. Acum e rândul meu. Pe drum Daniela îmi repetă: “pii, jump”, de multe ori. Adică vrea la locul de joacă unde sunt copii și trambuline pe care poate sări.

Ajungem la spital și înainte de a ne interna efectiv pe secție trecem prin tot felul de proceduri și foi de completat. Pentru Daniela există un moment dificil, când îi iau sânge. Eu și o asistentă o ținem, o a doua recoltează. Sunt trist: iar durere, iar suferință pentru ea! Apoi ajungem pe secție și ne instalăm. E la fel ca la Marie Curie, aspectul nu diferă foarte mult. Dar senzația e diferită, te simți aproape ca la un hotel. Oamenii au un aer relaxat, zâmbesc, bat la ușă când intră în salon. Pe hol doctori care nu au nici cea mai mică legătură cu Daniela mă salută. Nu reacționez, sunt surprins, probabil par necivilizat.

Seara vin doi doctori și prezintă în mare ce urmează să facă în operație, ce au de gând, ce speră să realizeze, ce probleme pot apărea. Mă întreabă dacă mai am întrebări. Iar mă blochez. Nu sunt învățat cu întrebarea asta din partea unui doctor român: “Mai aveți întrebări?” A doua zi la vizită vin și cei doi chirurgi care vor opera. Am câteva întrebări la care m-am gândit și le adresez, îmi răspund. Trei, poate patru minute au stat în total. Daniela s-a adaptat deja, a descoperit locurile de joacă - secția are două locuri de joacă și până acum, peste tot pe unde am intrat în spitalele italiene, obligatoriu există unul. Poate că arhitecții lor încep schițele de la cel mai important loc pentru copii, de la locul de joacă. În seara dinaintea operației vine și anestezista să vorbească cu mine. Și ea îmi explică detaliat ce ține de partea ei. Ce va face în mod obligatoriu, ce e posibil să facă sau nu. Îmi repetă de mai multe ori că va lua deciziile care să cauzeze minim de suferință pentru Daniela. Operația e miercuri. Pe Daniela nu au mai înțepat-o de atunci. Ea e la hotel…

Miercuri dimineață e programată să înceapă pregătirile la ora 7.00. Întârzie un pic, dar undeva spre 8 ne cheamă către sală. Acolo e aceeași anestezistă și mulți, mulți medici și asistente. Multe halate. Ca să reducă stresul asupra Danielei încep cu un siropel, ca la București. O amețește, aproape o adoarme. Apoi ceva de neimaginat se întâmplă: medicul anestezist îmi spune că pot să vin și eu în sala de operație cu ea până adoarme. Mergem, îmi arată colțul în care e zona nesterilă și pot sta lângă ea. Daniela e amețită, adormită, dar râde, e veselă. Îi pun măscuța, începe să ia câteva pufuri și ușor, ușor adoarme. Acum, aproape rușinată că trebuie să zică asta, doctorița mă roagă să ies, îmi spune că de aici încolo nu mai am voie să rămân.

E a cincea intervenție prin care trece Daniela și a treia de lungă durată. Și de data aceasta medicii operează aproape cinci ore. Undeva după două ore cineva iese din sală, probabil în pauză și îmi spune scurt că e bine și că doctorii operează. Când operația e gata ies și cei doi medici. Din punctul lor de vedere au reușit să facă tot ce și-au propus, să elimine complet toate urmele vizibile ale bolii. Chirurgical nu au fost deloc complicații și ei sunt multumiți de rezultat. Îmi explică să aștept până când se trezește și voi putea merge la ea. Le mulțumesc. Îi întreb dacă pot să le strâng mâna. Ce altceva aș putea face? Două, poate trei minute am discutat. Nu îi voi mai vedea pe cei doi din acel punct.

Daniela a stat o zi pe terapie intensivă (la operația din decembrie 2022 din România a stat cinci zile, incluzând Revelionul) și se ridică în fund la 15 minute după ce ajung lângă ea. A doua zi ne-am mutat pe secție și a treia zi s-a dat jos din pat: mai întâi ușor temătoare, apoi spre seară deja fugea pe holuri. Ne externăm în săptămâna următoare, marți. În total opt zile de internare. În ziua externării Daniela era la “pii, jump”, sărea pe trambuline. Operația a fost un succes, dar…

Laboratorul

Rabdomiosarcomul e un monstru. Un tip de cancer agresiv, rezilient și cu o rată mare de recidivă. După operație, totul se analizează în laborator pentru a vedea dacă boala e activă, dacă a suferit modificări.

După două săptămâni primesc email din partea medicului. Rezultatele de laborator sunt gata și ar dori să discutam. Îi scriu că pot ajunge în două ore la spital, îmi spune că mă așteaptă. Cred că a rămas un pic peste program pentru discuția asta, e spre după-amiază. Ajung și începe să îmi prezinte totul. Tonul vocii e schimbat, poate e obosit, o fi avut o zi lungă.

Laboratorul a confirmat că boala Danielei e activă, de asemenea pare că a suferit și unele modificări. Asta îi obligă să decidă că ea va face din nou chimioterapie dură, cu scopul de a lupta împotriva bolii. Trebuie însă să îmi explice faptul că acest tip de chimioterapie de regulă nu mai e la fel de eficient și, în majoritatea cazurilor, lupta se pierde din acest punct.

Dar o vom face. Șase cicluri, cu evaluare peste trei luni. În funcție de rezultate vom vedea. Suntem într-un punct medical în care nici măcar nu mai există protocoale internaționale standardizate. Fiecare centru decide pe baza unor linii acceptate și a experienței medicilor. Cei de aici sunt însă printre cei mai buni din Europa. Are dreptate medicul când îmi spune că lucrurile sunt sumbre, studiile pe care le-am găsit confirmă ce aud. Și oricum, multe din studiile pe care le găsești despre această boală sunt semnate și de el, și de medicii de la Milano. Eu găsesc pe net ceea ce ei știu din experiență și au împărtășit altor medici.

E joi. Începem chimioterapia de luni, îmi explică efectele secundare și îmi spune în mare cum va decurge schema de tratament.

Jurnal de tată: diagnostic, prima operație, tratament, lipsurile sistemului de sănătate, perioadele de internări și externări, puterea Danielei, ajutorul primit, viața familiei, schimbările aduse de nașterea Danielei, așteptarea rezultatelor, ultima operație, decizia părinților de a pleca, primele impresii despre sistemul medical din Italia, liniștea după primele luni petrecute acolo și vara la Milano. 

Am publicat paginile de jurnal cu sprijinul Sandrei Popescu, voluntara noastră. Mulțumim pentru implicare.