Jurnal de tată. Așteptarea

În timp ce luptă împotriva unei forme agresive de cancer, Daniela are parte de un an plin în Italia, un an care conturează, în mare parte, povestea unei copilării normale. În aceste pagini de jurnal, tatăl ei, Andrei Bătrînu, ne povestește cum a fost viața de când au primit vestea recidivării, în august 2023.

Nu mai țin minte când am scris ultima dată în jurnal. După recidiva din august 2023 a urmat o nouă operație, apoi chimioterapie, toamna și iarna. Februarie 2024 a fost o lună grea. Două cicluri de chimio, din nou radioterapie și, pe deasupra, o infecție, urmată de o internare. În februarie am fost aproape zilnic la spital, dar Dani a rezistat cu brio. RMN de control am avut pe 14 martie, o zi de joi. Înainte să plecăm acasă, doctorii ne-au spus să sunăm a doua zi pentru rezultat. 

Vineri încerc să amân cât mai mult momentul, dar pe la prânz nu mai rezist și îi sun. Îmi răspund și mă transferă, până ajung la una dintre doctorițele ei, care îmi zice să aștept un pic, să verifice în sistem. “E ok”, revine ea și nu apucă să continue, pentru că o întrerup cu un “Yuhuu!” prelungit. Râde și ne programează următoarea vizită.

Terapiile nu s-au terminat, dar urmează o etapă mult mai ușoară, cu un sirop pe care trebuie să-l ia și vizite mult mai rare la spital. Cam șase luni durează această perioadă, cu RMN-uri de control la fiecare trei luni. Le scriu medicilor, să îi întreb dacă, între timp, ar putea să meargă la grădiniță. Primesc răspuns că da, din punctul lor de vedere poate reveni în colectiv. Mergem un pic și acasă, în România. La un momentdat, observăm că Danielei îi răsare părul, deși medicii au zis că în aceste șase luni nu se va întâmpla asta. Și totuși… crește. Încep să caut o grădiniță, dar am mici probleme birocratice, mici poticneli. Nu poți înscrie un copil străin așa din scurt, așa că trimit un mail grădiniței la care ne doream să meargă. Le spun povestea Danielei și închei cu fraza: “Sper că veți decide să primiți un miracol printre copilașii voștri, pentru că veți avea doar de câștigat”. A doua zi primesc răspunsul: o putem înscrie pe Daniela.

Printr-o coincidență frumoasă, prima ei zi la grădiniță a coincis cu ultima zi în care a fost la creșă în România, la doi ani distanță. Doi ani de luptă, operații, chimio, radioterapie, așteptări. Frică. O frică greu de descris, care te paralizează, te strânge. Doi ani în care ea ne-a ajutat să continuăm lupta. În prima zi, după patru ore, ne sună de la grădi: Daniela plânge tare că vrea acasă. Putem veni să o luăm? O luăm, dar noi suntem bucuroși: a rezistat patru ore din prima, e foarte bine. Deja a doua zi nu ne mai sună. 

La început, când pleca la grădi, era ciudat acasă fără Daniela, fără energia ei, chiar și pentru câteva ore. În primele săptămâni plângea uneori dimineața, zicând că nu vrea să meargă, dar în timp s-a adaptat în noul colectiv, ba chiar a început să-i placă. Și părul i-a crescut un pic, acum e ca un băiețel. Vine și momentul meu preferat din zi: ora 16:30, când grupa ei termină orele. Educatoarele îi încolonează, părinții așteaptă afară și cei mici ies, unul câte unul. Daniela iese de obicei printre ultimii și, în clipa în care mă vede, chipul i se luminează. Pentru mine, acea secundă devine cel mai frumos moment al zilei. 

Într-o zi, găsim în ghiozdănelul ei o invitație: una dintre colege își serbează ziua de naștere. Ginevra împlinește patru ani și ar fi bucuroasă dacă ar veni și Daniela la petrecerea ei. Pentru noi e un moment minunat. Și Daniela merge la petrecere. Se distrează împreună cu toți ceilalți copii, îi cântă Ginevrei când vine tortul. Îi place. Mult. 

Zilele trec, intrăm într-o rutină frumoasă, o normalitate, o simplitate minunată. La un momentdat ne anunță de la spital că următorul RMN va fi programat tot într-o joi, pe 27 iunie. Aflasem deja că grădinița se va termina pe 28. “Hmm, vor fi legate una de cealaltă”, mă gandesc, dar alung repede gândul.

Se apropie și finalul anului școlar, și între timp facem mici planuri. Totuși, undeva prin toamnă, vom termina terapiile. Ar trebui să ne pregătim, ușor, ușor, să ne întoarcem în țară. Copiii au și serbare, la un mic teatru din oraș, și abia așteptăm să mergem. Scurtăm și o vacanță din Romania pentru a participa. Intrăm în sală, ne găsim loc, asteptăm și… începe. Au ridicat cortina și Daniela era acolo, printre ei. Un copil ca oricare altul. Urmărea instrucțiunile doamnelor, era atentă. Nimic nu ți-ar fi dat de înțeles prin câte a trecut. A fost cea mai frumoasă zi din anul acesta. 

RMN-ul urma să fie joi. Marți, Daniela duce mânuța la burtică și zice că o doare. Trece repede. Miercuri din nou. Plânge un pic. “Ar fi bine să anunț și medicii, dar după ce facem RMN-ul”, gândesc. Vin și alte gânduri, dar le alung. Joi facem RMN-ul. Pentru că am fost la un alt spital, medicii de acolo mă anunță că pot veni a doua zi după CD și interpretare, ca să îl duc medicilor Danielei. Vineri e ultima zi de grădi, merg să o las pe Daniela și mă duc la Milano să ridic CD-ul. La grădiniță, doamnele îmi dau poza de absolvire și un portofoliu creat de Daniela pe parcursul celor două luni. Multe curcubee, desenul ei preferat. Tot acolo citesc și o descriere a Danielei, care ne confirmă ceea ce noi știam deja: un copil energic, entuziast, minunat. 

Ajung la Milano, la ghișeu, unde primesc CD-ul și foaia cu interpretarea. Mă așez și zic o rugăciune. Deschid foaia: “Se observă apariția unei formațiuni noi, de aproximativ 2x3 cm”. Mă îndrept spre spitalul la care se tratează Daniela ca să las CD-ul. Ajung la unul dintre medicii ei. “Dacă boala a revenit, Daniela mai poate fi vindecată?”, întreb. Îmi răspunde fără să zică nimic, din privire doar…. Asemenea discuții nu se țin ad hoc, îmi explică. Mai spune că se vor uita și imagiștii lor la rezultat, că vor analiza atent și vor decide ce urmează.
Nu știu cum să închei aceste rânduri. În momentul în care scriu, știu deja că medicii analizează ce se poate face mai departe. O nouă operație? Alt tip de chimio? O poveste atât de frumoasă, așa cum părea că va fi povestea Danielei, nu ar trebui să se termine cu o formațiune nouă, de 2x3 cm, nu? Va trebui să învățăm să acceptăm că acum nu mai luptăm pentru vindecare, ci pentru timp. Dacă citești aceste rânduri, te rog, când termini, fă o faptă bună. Nu pot eu să îți spun ce să faci, dar caută să ajuți. Iar pentru Daniela, o rugăciune va schimba, poate, ceea ce doctorii cred acum că nu se mai poate schimba.

Context:

De cele mai multe ori, povestim despre copiii bolnavi și mamele care îi însoțesc. Vom vedea aici lucrurile din perspectiva tatălui, a celui care așteaptă, care face drumuri acasă-spital. Andrei Bătrînu, profesor din Bacău, s-a mutat împreună cu familia în Italia, după ce Daniela, fiica lui, în vârstă de 4 ani și jumătate, a fost diagnosticată cu cancer.

A început să împărtășească experiența lor oamenilor de la Dăruiește Viață, care i-au propus să-și spună povestea ca să-i ajute pe tații aflați în aceeași situație să se simtă mai puțin singuri. Aceasta este pagina de jurnal 18, iar pe parcursul textului, dar și aici, puteți citi toate episoadele.

Jurnal de tată: diagnostic, prima operație, tratament, lipsurile sistemului de sănătate, perioadele de internări și externări, puterea Danielei, ajutorul primit, viața familiei, schimbările aduse de nașterea Danielei, așteptarea rezultatelor, ultima operație, decizia părinților de a pleca, primele impresii despre sistemul medical din Italia, liniștea după primele luni petrecute acolo, vara la Milano și continuarea luptei. 

Poți susține proiectele Asociației Dăruiește Viață, care a construit noul Spital de la Marie Curie (inițiativa #NoiFacemUnSpital) unde vrem să implicăm cât mai mult familia în tratamentul copilului. Donează pe daruiesteviata.ro. Vom continua publicarea paginilor de jurnal cu sprijinul Sandrei Popescu, voluntar Dăruiește Viață. Fotografiile sunt din arhiva personală a familiei Bătrânu.

Acest material a fost publicat și pe republica.ro