Jurnal de tată. Din nou chimioterapie

Andrei Bătrînu, tatăl Danielei, ne explică cum a decurs prima cură din tratamentul dur de chimioterapie pe care l-au început în această toamnă în Italia și despre cum a perceput diferențele dintre cele două sisteme de sănătate.

Luni, 25 septembrie. Ajungem la spital. Facem prima oprire la ghișeul pediatrie, apoi urmează vizita medicului, analize de sânge, tratament. Fiind prima zi, durează destul de mult, nici farmacia nu a pregătit dis de dimineață medicamentele. Terminăm în jurul orei 16. Seara, Daniela se simte rău, a doua zi la fel. După experiențele din România nu sunt surprins, mă așteptam. E greu, e foarte greu, dar nu am de ales.

Marți iar la spital (vom merge în fiecare zi, de luni până vineri). De data asta durează mai puțin. Ajungem, o vede doctorul, medicamentele sunt pregătite. Undeva pe la 14.00 plecăm acasă. În după-amiaza asta, Daniela nu s-a mai simțit rău. E activă, îi e foame, se joacă. În restul săptămânii cei de la spital se mișcă și mai repede când ajungem, cel târziu la ora 12.00 terminăm și putem pleca. În România schema asta de tratament sunt convins că ar fi însemnat minimum 14 zile de internare din 21 cât durează un ciclu de chimioterapie. Noi suntem de opt luni în Italia și am avut până acum opt zile de internare. La București sistemul a ținut-o odată trei zile pentru un RMN. Aici când ai de făcut RMN poți să îți calculezi și o plimbare în parc, o ieșire cu prietenii și eventual un spectacol seara, dacă vrei.

Iar Daniela? Încă una din minunile ei. Se comportă de parcă primește ceai de fructe în acele perfuzii. E activă, râde, se joacă, mănâncă. Niciunul din efectele secundare menționate de doctor nu apar. Știu că ele vor apărea la un moment dat, pe măsură ce tratamentele se acumulează. Dar Daniela e atât de puternică, încât a terminat prima cură de parcă nici nu a fost. Venim și plecăm zâmbind din spital, apoi mergem în parc. Daniela are un ac fixat tot timpul la piept și îl ignoră. Într-o dimineață o doamnă ne spunea: “Ce fetiță frumoasă! Unde mergi? La școală?” M-au durut acele vorbe, dar ele experimă exact starea ei. După toate tratamentele prin care a trecut, după ce medicina a aruncat și aruncă toate aceste terapii dure asupra ei, dacă o vezi pe stradă asta crezi: că e o fetiță care se duce la școală. Și nu e deloc corect ca ea să treacă prin toate astea, dar nu avem ce face și nicio sumă de bani, niciun gând sau acțiune nu poate schimba asta. Odată, când vorbeam cu medicul anestezist al zilei, jos la radioterapie, întrebându-ne dacă omenirea va vindeca vreodată cancerul, el mi-a răspuns: nu știu dacă vom reuși, dar sper ca măcar la copii să o facem.

În caz că nu ai observat, în toate rândurile de mai sus nu am vorbit deloc despre diferențele medicale, despre dotări sau experiența medicilor. Ele există, le-am înțeles, le-am văzut. Dar poate că ai observat diferențele care țin de oameni. Modul diferit în care ești tratat, abordarea diferită a tuturor. Dacă ești cadru medical, indiferent de poziția ta, și citești rândurile astea, te rog să te schimbi. Te rog să fii mai bun. Te rog să înțelegi că oamenii din fața ta au nevoie de respect. Au nevoie de empatie. Pentru că eu cred că de aia ai devenit medic, de aia ești asistentă. Ca să ajuți.

Dacă ești un om simplu, ca mine, două lucruri poți face. Primul e să încerci să confrunți medicul sau personalul sanitar dacă simți că nu te tratează așa cum trebuie. Dar încearcă să o faci civilizat. Încearcă să vorbești tu frumos chiar dacă ești tratat rece sau indiferent. Eu nu am putut în România, recunosc. Atunci când am fost tratați incorect, eu nu am reușit să spun ceva. Dar încearcă. Al doilea lucru: donează. Societatea civilă acoperă toate lipsurile pe care sistemul nu poate și nu vrea să le rezolve. Donează și ajută-i pe cei ce fac bine.

De fapt, trei lucruri. Spune o rugăciune pentru Daniela. Două. Câte poți și câte vrei. Roagă-te așa cum știi tu, când îți aduci aminte. Pentru că medical totul e foarte greu pentru noi. Vom lupta atât cât e nevoie pentru ca ea să fie bine. Dar uneori aceste lupte se pierd. Așa că te rog să nu o uiți pe Daniela în rugăciunile tale. Fetita cu păr moale și mătăsos care dimineața nu se duce la școală cu ceilalți copii. Ci se duce la spital, să facă chimio.

Jurnal de tată: diagnostic, prima operație, tratament, lipsurile sistemului de sănătate, perioadele de internări și externări, puterea Danielei, ajutorul primit, viața familiei, schimbările aduse de nașterea Danielei, așteptarea rezultatelor, ultima operație, decizia părinților de a pleca, primele impresii despre sistemul medical din Italia, liniștea după primele luni petrecute acolo, vara la Milano și continuarea luptei. 

Am publicat paginile de jurnal cu sprijinul Sandrei Popescu, voluntara noastră. Mulțumim pentru implicare.